1 DECEMBRIE-ZIUA NATIONALA A ROMANIEI

ZIUA NATIONALA A ROMÂNIEI - 1 DECEMBRIE
Anul 1918 reprezinta în istoria poporului român anul triumfului idealului national, anul încununarii victorioase a lungului sir de lupte si sacrificii umane si materiale pentru faurirea statului national unitar. Acest proces istoric, desfasurat pe întreg spatiul de locuire românesc, a înregistrat puternice seisme în 1784, 1821, 1848-1849, ca si evenimente cardinale cum ar fi unirea Moldovei si Munteniei în 1859, proclamarea independentei absolute a tarii de sub dominatia otomana, consfintita pe câmpul de lupta de armata româna în razboiul din 1877-1878, precum si adunarile reprezentative, democratic alese ale românilor din teritoriile aflate sub stapânirea straina de la Chisinau, Cernauti si Alba Iulia din 1918.
Aceste memorabile momente din 1918 au facut ca jertfa ostasilor români în primul razboi mondial sa nu fi fost zadarnica. Ceea ce la 1600 - prin fapta Viteazului - fusese doar o clipa de vis, la 1 Decembrie 1918 devenea cea mai miraculoasa realizare a acestui popor. „În aceasta zi - scria Nicolae Iorga - a sosit un ceas pe care-l asteptam de veacuri, pentru care am trait întreaga noastra viata nationala, pentru care am muncit si am scris, am luptat si am gândit. A sosit ceasul în care cerem si noi lumii dreptul de a trai pentru noi, dreptul de a nu da nimanui ca robi rodul ostenelilor noastre”.
Organizati în state separate din punct de vedere politic, amenintati mereu de expansiunea vecinilor mai puternici, cu parti din teritoriul stramosesc - Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia, Dobrogea - anexate de cele trei mari imperii, otoman, habsburgic (din 1867 austro-ungar) si rus, românii si-au pastrat dintotdeauna constiinta ca apartin aceluiasi popor, ca au aceiasi geneza. Aceasta constiinta a unitatii de neam a românilor a fost consolidata de permanentele si multiplele relatii politice, militare, economice si culturale între tarile române de-a lungul întregului ev de mijloc. Secolul al XIX-lea - denumit si „secolul nationalitatilor” - a adus în spatiul românesc o noua realitate, cea a natiunii române, în cadrul careia s-a cristalizat constiinta unitatii nationale, a constiintei destinului comun - trecut, prezent si viitor.
Experienta istorica a relevat cu tarie faptul ca unitatea politica era singura cale de rezistenta în fata presiunilor concentrice covârsitoare ale marilor puteri vecine, ca doar ea putea asigura supravietuirea fiintei etnice romanesti si evolutia nestingherita pe coordonatele progresului. Caracteristica ideologiei generatiei pasoptiste - cea care a pus bazele statului român modern - si a practicii politice românesti a constat în afirmarea permanenta a unei optiuni fundamentale: refacerea unitatii de stat pe pamântul vechii Dacii. În adâncul inimii fiecarui român - scria Nicolae Balcescu - era întiparita credinta ca „mântuirea de orice domnire straina” nu se putea realiza decât „prin unitatea nationala”.
Desavârsirea unitatii nationale a românilor la sfârsitul primei conflagratii mondiale trebuie înteleasa ca o fireasca împlinire ca o necesitate istorica impusa de evolutia statului national si de necesitatea desavârsirii sale si nu ca urmare a efortului militar al României. Nu primul razboi mondial a creat România Mare; el a fost doar ocazia. România a intrat în razboi pentru eliberarea provinciilor asuprite si pentru întregirea tarii, idealul Unirii afirmându-se intens prin eforturi, jertfe si eroism pe câmpurile de lupta din Transilvania si Dobrogea, de pe Valea Jiului si de pe Arges, ca si pe cele de la Marasti, Marasesti, si Oituz. Nu o victorie militara a stat la temelia statului national român, ci actul de vointa al natiunii române. Sacrificiile ei în campania anilor 1916 si 1917 au fost rasplatite de izbânda idealului national, în conditiile prabusirii autocratiei tariste, urmata de instaurarea regimului comunist si a destramarii monarhiei austro-ungare, precum si al afirmarii dreptului popoarelor la autodeterminare pe baza principiului nationalitatilor.

Cei dintâi care au pus în aplicare dreptul la autodeterminare au fost românii dintre Prut si Nistru. Primul pas a fost facut la 21 noiembrie/4 decembrie 1917 când Sfatul Tarii a proclamat „Republica Democratica Moldoveneasca” - urmat de cel din 24 ianuarie/6 februarie 1918 când s-a adoptat declaratia de independenta. Încununarea acestor actiuni s-a împlinit la 27 martie/9 aprilie 1918, când Sfatul Tarii de la Chisinau, ales prin vot universal, direct, egal si secret a decis cu majoritate de voturi unirea cu România a Republicii Democratice Moldovenesti (Basarabia) „în hotarele sale dintre Prut, Nistru, Dunare si Marea Neagra si vechile granite cu Austria, rupta acum o suta si mai bine de ani din trupul vechii Moldave”.
Armata româna care, la începutul anului 1918, intrase în Basarabia nu a exercitat nici un fel de presiune asupra membrilor Sfatului Tarii si n-a instalat un regim de dictatura militara. Ea a fost chemata numai pentru restabilirea ordinii si a linistei, pentru protejarea regimului legal constituit al Republicii Moldovenesti, pentru paza depozitelor militare de alimente si armament românesti - create acolo în timpul refugiului în Moldova - si a cailor de comunicatii. Prezenta militara româneasca a reusit sa împiedice actiunile bolsevicilor, ce urmareau instaurarea puterii sovietice în Basarabia.
Acelasi rol de protectie l-au îndeplinit si trupele române intrate în Bucovina la cererea Consiliului National Român, ca urmare a dezordinilor provocate de retragerea unitatilor militare austriece si a bandelor de ucraineni, împiedicând totodata intentiile Consiliului National Ucrainean de a alipi nordul Bucovinei la Ucraina. Interventia armatei române s-a facut dupa ce Constituanta - adunare din 14/27 octombrie 1918 - a decis „unirea Bucovinei integrale cu celelalte tari românesti într-un stat national independent, în deplina solidaritate cu românii din Transilvania si Ungaria”.
Respectând aceasta hotarâre Comitetul Executiv al Consiliului National din Bucovina, mandatat de Constituanta sa fie unica structura cu drept „ de a hotarî sau a trata asupra poporului român din Bucovina”, a convocat un Congres general al Bucovinei pentru 15/28 noiembrie 1918 în Palatul mitropolitan din Cernauti. Au fost alesi ca delegati oficiali: 74 români, 7 germani, 6 polonezi si 13 ruteni de peste Prut, la care s-au adaugat 5 deputati de drept. Pe lânga reprezentantii oficiali, o mare multime de oameni s-a adunat în jurul cladirii din dorinta de a fi partasa la maretul eveniment. Presedintele Congresului, Iancu Flondor, a dat citire motiunii în care se afirma ca Bucovina este parte organica a Moldovei în care se gaseau „gropnitele domnesti” si a fost smulsa samavolnic din trupul Moldovei, ca românii bucovineni au îndurat multe opresiuni din partea „cârmuirii habsburgice, dar n-au pierdut nadejdea ca ceasul mântuirii, asteptat cu atâta dor si suferinta, a sosit”. Acum când „ceasul acesta mare a sunat” si când toate neamurile din monarhia austro-ungara si-au câstigat „dreptul de libera hotarâre de sine”, cel dintâi gând al lor se îndrepta spre România. Pe temeiul acestor adevaruri, „Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a tarii si fiind investiti cu puterea legiuitoare, în numele suveranitatii nationale, hotarâm: Unirea neconditionata si pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare pâna la Ceremus, Colacin si Nistru cu Regatul României”.
Dupa citirea declaratiei de Unire, „sala se ridica si aplauzele se prefac într-un vuiet de codru bântuit de furtuna”, nota în memoriile sale profesorul Ion I. Nistor, unul din artizanii acestui act istoric. Reprezentantii minoritatilor poloneza si germana au aprobat hotarârea si drepturile inprescriptibile ale poporului român asupra Bucovinei. În mijlocul entuziasmului ce cuprinsese întregul oras, delegatii au votat în unanimitate motiunea Unirii, reparând în acest fel actul de forta înfaptuit în 1775.
În zilele când românii din Bucovina îsi rosteau hotarârea de Unire cu România, în Transilvania se pregatea ultimul act al marii epopei nationale. Multimile se îndreptau spre Alba Iulia în conditii cât se poate de prielnice: aparatul de stat austro-ungar fusese înlocuit de administratia româneasca.
La 1 Decembrie 1918, în inima Transilvaniei, la Alba Iulia, votul Marii Adunarii Nationale pentru unirea Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu România, aclamat de o impresionanta adunare populara, încununa celelalte acte de unire de la Chisinau (27 martie/9 aprilie 1918) si Cernauti (15/28 noiembrie 1918) prin care Basarabia si Bucovina reveneau în hotarele României. Aceasta Românie, în granitele sale firesti, s-a facut de la sine, peste îndoielile si erorile clasei politice, ajutata ce-i drept si de un nemarginit noroc” - datorat destramarii concomitente a celor doua imperii rus si austro-ungar ce înglobau ambele teritorii românesti, dupa cum scria unul dintre artizanii Unirii ei, generalul Radu R. Rosetti. Adunarile reprezentative si organele lor - Sfatul Tarii, Consiliul National Român din Bucovina, Consiliul National Român Central - prin hotarârile lor liber consimtite au exprimat nazuintele poporului român înfaptuind unirea provinciilor românesti cu patria mama într-un cadru democratic, prin acte de vointa liber exprimata, pe teritoriu românesc, înainte ca pacea sa puna capat formal - prin tratate internationale - primului razboi mondial
Conferinta Pacii de la Paris din 1919-1920 nu a creat ea un stat român întregit. Acesta fusese deja înfaptuit prin actele de unire de la Chisinau, Cernauti si Alba Iulia înca din anul 1918. Conferinta Pacii a dat doar consacrarea juridica noului statut teritorial si politic, prin recunoasterea principiului autodeterminarii nationale. Asadar mai întâi a fost autodeterminarea si ulterior consacrarea diplomatica prin tratatele de pace a unui drept istoric inalienabil al natiunii române.
România întregita cuprindea în hotarele sale istorice o suprafata de 295049 kmp fata de 137000 kmp înainte de 1918 si o populatie de 18.057.028 locuitori (în 1930) fata de aproximativ 7.250.000 locuitori în 1913. Românii reprezentau 71,9% din totalul populatiei, maghiarii 7,9% germanii 4,4%, evreii 4% etc. Constitutia din 1923 stipula în primele doua articole: „Regatul României este un stat national unitar si indivizibil”, iar „teritoriul României este inalienabil”.
Înfaptuirea statului national a permis natiunii române sa-si puna în valoare energiile, capacitatile sale creatoare în slujba progresului economic al dezvoltarii stiintei, învatamântului si culturii. Evoluând în cadrul regimului de democratie parlamentara, România s-a înscris în anii interbelici pe traiectoria unei vieti moderne, aducându-si pe plan international o contributie substantiala la opera de pace si securitate.
Presedintele Filialei judetene Vaslui a ANCMRR
Colonel(rez)
Petru DOBOSERU